Sfaturi pentru stabilirea limitelor la copii

Este esenţial să ȋnţelegem că, deşi aparent, copiii par să aibă misiunea de a face viaţa părinţilor cât mai grea posibil şi să ȋi deposedeze ȋn totalitate de control, acest lucru nu este adevarat. Dimpotrivă chiar! Copiii tânjesc după siguranţa dată de reguli, limitările şi ȋndrumările de acasa. Este responsabilitatea şi dreptul părinţilor de a le formula, după cum este dreptul copiilor de a testa limitele.

Cum stabilim ȋnsă limite fără a ne pedepsi copilul, fără şantaj, fără umilinţe, fără critici, fără bătaie - instrumente pe care le asociem cu creşterea şi educaţia copiilor, preluate de la generatiile anterioare?

 

Tot mai mulţi părinţi conştientizează efectele negative ale educaţiei primite de ei ȋnşişi de la părinţi şi se ȋndreaptă spre o abordare relativ nouă de relaţionare cu copilul, către parentingul pozitiv şi iubirea necondiţionată, care ȋnlătură orice formă „de moda veche” de educaţie a copilului. Aşadar, părinţii se văd puşi ȋn faţa unei dileme: dacă ȋnlăturăm pedepsele, ce punem ȋn locul lor?

 

Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de cuprinzător: punem reguli, limite, negocieri şi conştientizarea consecinţelor.

 

Există câteva mecanisme prin care putem stabili aceste limite:

 

Un prim pas de a stabili limite sunt „regulile casei”, despre care am vorbit aici.

 

Fiţi fermi şi prietenoşi ȋn acelaşi timp

 

Un copil are nevoie să simtă că mama şi tatăl lui, desi sunt inţelegători, au propriile lor drepturi, ştiu să fie fermi şi nu ȋl lasă să fie irrational şi nepoliticos. El ȋi va aprecia mai mult pe părinţi dacă aceştia se comport ȋn acest fel. Fermitatea lor ȋi pregăteşte pentru a se ȋnţelege bine cu alţi oameni.

 

Copiii răsfăţaţi nu sunt fiinţe fericite, nici chiar la ei acasă. Iar când ies ȋn lume, indiferent că au 2,4 sau 6 ani, ei au un şoc puternic. Descoperă că nimeni nu este dispus să se ploconească ȋn faţa lor; ei ȋnvaţă că toată lumea ȋi displace din cauza egoismului lor. Fie trec prin viaţă fiind nepopulari, fie ȋnvaţă pe calea ce grea să se facă plăcuţi de ceilalţi.

 

Deseori, părinţii ȋşi lasă copilul să profite de ei pentru un timp – până când răbdarea lor este epuizată – şi după aceea ȋşi schimbă complet comportamentul şi ȋl pun pe copil la punct. Ȋnsă niciunul dintre aceste stadia nu este cu adevărat necesar. Dacă părinţii au un respect de sine sănătos, pot să ȋşi păstreze demnitatea fiind totuşi prietenoşi. De exemplu, dacă fetiţa ta insistă să continui să te joci cu ea deşi eşti epuizată, nu te teme să ȋi spui vessel, ȋnsă ferm “sunt foarte obosită. O să stau puţin ȋntinsă ca să ȋmi revin şi tut e poţi uita pe o cărticică”.

 

Sentimentele de furie sunt normale

 

Când un copil este nepoliticos cu părinţii lui – probabil pentru că a trebuit să fie pedepsit sau pentru că este gelos pe fratele sau sora sa – părintele ar trebui să ȋl oprească imediat şi să insiste să fie politicos. Ȋn acelaşi timp, părintele ȋi poate spune că ştie că cel mic poate fi supărat pe el câteodată (la un moment dat, toti copiii ajung să se supere pe părinţii lor). Acest lucru s-ar putea să ţi se pară contradictoriu, ca şi cum ai ȋncerca să ȋndulceşti pedeapsa. Recunoaşterea sentimentelor copilului nu reprezintă o scuză pentru comportamnetul acestuia. Ȋl ajută pe copil să ȋşi dea seama că părinţii ştiu că a fost furios, ȋnsă nu sunt supăraţi pe el şi nu ȋl resping din cauza acestui lucru. Copilul trebuie să ştie că este iubit necondiţinat, nu doar atunci când papa tot sau face un lucru care ȋl ȋncântă pe părinte. Ȋnţelegerea acestui lucru ȋl ajută să ȋşi depăşească furia şi ȋl ȋmpiedică să se simtă vinovat sau ȋnspăimântat din cauza acestui lucru. Ȋnţelegerea acestei distincţii ȋntre sentimentele de ostilitate şi acţiunile nepotrivite are un rol practice foarte benefic. De fapt, o dovadă importantă a sănătăţii mintale este atunci când copilul ȋşi poate recunoaşte propriile sentimente şi poate să ia o decizie raţinală asupra modului de acţiune. Ajutându-l pe copil să-şi găsească cuvintele prin care să-şi descrie emoţiile, ȋi sprijini dezvoltarea inteligenţei emoţinale, iar acesta este o component esenţială a succesului ȋn viaţă.

 

Nu spune copilului “Nu vrei să…”

 

Fă numai ce este necesar. Este uşor să te obişnuieşti să-I spui unui copil “vrei să stai jos şi să mănânci?”, “vrei să te ȋmbraci?”, “vrei să faci pipi?”, etc. O altă abordare frecventă este “a sosit momentul să faci nani, da?” Problema este că răspunsul natural al unui copil, ȋn special ȋntre 1 şi 3 ani este “nu”. După aceea bietul părinte va trebui să ȋşi convingă copilul să accepte ceva care este oricum necesar.

 

Toate argumentele care ar urma presdupun să vorbeşti foarte mult. Este mai bine să nu ȋi dai posibilitatea copilului de a alege. Când este momentul mesei, condu-l sau cară-l la masa, vorbind ȋn continuare cu el. Atunci când vezi că vrea să meargă la baie, condu-l acolo sau adu-I oliţa. Dezbracă-l fără a-I spune ce intenţinezi să faci.

 

De fiecare data când ȋţi iei copilul de la o activitate ȋn care este absorbit este bine să te comporţi cu tact. Când copilul tău de 15 luni este ocupat ȋncercând să construiască ceva, poţi să ȋl pui la masa ȋmpreună cu jucăriile lui şi să I le iei ȋn momentul ȋn care ȋi dai lingura. Când copilul tau de 2 ani se joacă cu un câine de jucărie ȋnainte de culcare, poţi să ȋi spui “haide acum să culcăm câinele”. Când copilul tău de 3 ani ȋmpinge o maşină de jucărie pe podea atunci când trebuie să facă baie, ȋi poţi sugera că maşina ar putea face o călătorie mai lungă până la baie. Când arată interes faţă ceea ce face, copilul va fi mai cooperant.

 

Pe măsură ce copilu creste, devine mai dificil de distras şi se concentrează mai bine. Ȋn acest caz este mai bine să ȋi oferiţi un avertisment prietenesc. Când copilul tău de 4 ani şi-a petrecut o jumătate de oră construind un garaj din cuburi, poţi să ȋi spui “pune maşinile ȋn garaj acum; vreau sa văd cum arată ȋnainte ca tu să mergi la culcare”. Aceasta abordare este mai bună decât să-l forţezi fără niciun avertisment să se culce chiar când joaca era cea mai interesantă sau decât să-I dai un avertisment ameninţător.

 

Cu toate acestea, aceste abordări necesită răbdare, răbdare pe care este firesc sa nu o ai ȋntotdeauna. Nici un părinte nu poate avea răbdare la infinit.

 

Nu ȋl avertiza prea mult

 

Uneori poţi vedea un copil de 1-3 ani care este foarte ȋngrijorat din cauza multiplelor atenţionări pe care le-a primit. Mama unui băieţel oarecare de 2 ani ȋncearcăȋntotdeauna să-l controleze prin atenţinări „Mihai, nu te apropia de lampa doctorului, ca o vei sparge şi acesta nu va mai putea să vadă”. Mihai priveşte lampa cu o expresie ȋngrijorată şi zice „ doctorul nu poate să vadă". ”Puţin mai târziu el ȋncearcă să deschidă uşa de la intrare. Mama ȋl atenţinează „nu te duce la uşă. Mihai s-ar putea pierde si mămica n-o să-l mai găsească”. Bietul Mihai analizează noul pericol ȋn mintea lui şi repetă „mămica n-o să-l mai găsească”. Este dăunător pentru copil să audă tot timpul despre variante negative. Acest lucru favorizează dezvoltarea unei imaginaţii morbide. Un copil de 2 ani nu ar trebui să ȋşi facă prea multe griji ȋn legătură cu consecinţele acţiunilor sale. Aceasta este perioada ȋn care trebuie să ȋnveţe făcând ceva şi lăsând lucrurile să se ȋntâmple. Asta nu ȋnseamnă ca nu ar trebui nicodată să ȋţi avertizezi copilul folosind cuvinte (sau să ȋntervi atunci când cel mic aleargă să bage mâna ȋn foc); ȋnseamnă numai că nu ar trebui tot timpul să-i menţionezi lucruri negative pe care nu le poate ȋnţelege complet.

 

Apoi mai este şi tatăl excesiv de conştiincios care consideră că ar trebui să-i ofere fiicei lui de 3 ani o explicaţie rezonabilă despre orice lucru. Când este momentul să se pregătească pentru a merge afară, niciodată nu-i trece prin cap tatălui să-i pună pur şi simplu haina copilului ȋntr-o manieră cât se poate de normală şi să iasă. El ȋncepe cu „sa-ti pun acum hăinuţa?”, „nu”, spune copilul. „o, dar vrem să mergem afară şi să respirăm puţin aer curat”. Copilul este obisnuit ca tatăl lui sa se simtă obligat să-i ofere o explicaţie pentru orice. Acest lucru ȋl ȋncurajează să se certe pentru fiecare lucru. Asadar, copilul spune „de ce?”, ȋnsentru că doreste cu adevărat să ştie. Iar lucrurile continuă tot aşa, ȋn fiercare zi. Acest tip de argumentaţie fără sens şi toate explicaţiile inutile nu ȋl vor face pe copil să fie mai cooperant şi nu-l vor face să ȋşi respecte tatăl pentru că acesta este o persoana rezonabilă. Copilul ar fi mai fericit şi s-ar simţi mult mai sigur dacă tatăl ar aborda o expresie de ȋncredere ȋn sine şi l-ar ȋndruma ȋntr-o manieră prietenească şi autonomă pe tot parcursul zilei.

 

Cand copilul este mic, incearcă cel mai mult să-l ȋndepărtezi de situaţiile periculoase sau interzise, distrăgându-i atenţia cu ceva interesant şi inofensiv sau pur si simplu luându-l ȋn braţe. Pe măsură ce creşte şi ȋnvaţă această lecţie, aminteşte-i cu un „nu, nu” obişnuit că nu are voie să facă un lucru, apoi oferă-i altceva de făcut. Dacă doreşte o explicaţie sau un motiv, oferă-i-o ȋn termeni simpli. Nu presupune că doreşte o explicaţie pentru fiecare ȋndrumare pe care i-o oferi. Ştie că nu are experienţă şi contează pe tine să-l feresti de pericole. Dacă il ghidezi se va simţi mai ȋn siguranţă, cu condiţia să o faci cu tact şi nu prea mult.

 

 

 

Alte articole pe aceeasi tema

Vitaminele din grupul B

Vitaminele din grupul B

Este bine sa suplimentam din proprie initiativa aportul de vitamine din grupul B administrand medicamente care le contin?

Cine suntem noi?

Cine suntem noi?

Un grup entuziast, care incearca lansarea unui concept inedit, adica o instruire, credem noi, cu eficienta a tinerilor parinti.

Dezvoltarea psihomotorie a copilului

Dezvoltarea psihomotorie a copilului

Fiecare bebelus venit pe lume este diferit de ceilalti, cu infatisare si comportament propriu. Fiecare copil are un ritm propriu al dezvoltarii. Cu toate acestea, cand trebuie sa ne ingrijoram in ceea ce priveste dezvoltarea psihomotorie?